Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Barlad, Moldova, astazi Romania – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Francmason, a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national Romania. A participat activ la miscarea revolutionara de la 1848 din Moldova si la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Romanesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavarsirea unirii Principatelor Romane pe calea infaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar, adoptand oficial, in 1862, numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Cuza a fost obligat sa abdice in anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului.

Asemenea multora din elita romaneasca din vremea sa familia lui Cuza avea si radacini grecesti.

Primii ani de viata

Nascut in Barlad, Cuza a apartinut clasei traditionale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pamant in judetul Falciu) si al Sultanei (sau Soltana), membra a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeste o educatie europeana, devenind ofiter in armata moldoveneasca si ajungand la rangul de colonel. S-a casatorit cu Elena Rosetti in 1844.

In anul 1848, Moldova si Tara Romaneasca au fost cuprinse si ele de febra revolutiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimata repede, dar in Tara Romaneasca revolutionarii au preluat puterea si au guvernat in timpul verii. Tanarul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidentia inclinatiile liberale, avute in timpul episodului moldovenesc, astfel ca este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind in Moldova in timpul domniei Printului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de razboi al Moldovei, in 1858, si a reprezentat Galatiul in divanul ad-hoc de la Iasi. Cuza a fost un proeminent politician si a sustinut cu tarie uniunea Moldovei si Valahiei. A fost nominalizat in ambele tari de catre Partida Nationala, care milita pentru unire, in defavoarea unui print strain. Profitand de o ambiguitate in textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie dupa calendarul iulian) si in Tara Romaneasca pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie dupa calendarul iulian).

Elena Cuza

Elena Cuza se inrudea cu neamul Sturdzestilor, al Balsilor si al Cantacuzinilor.
Judecand dupa portretul realizat de Szathmary, cand avea 38 ani, putea fi socotita cu greu o femeie frumoasa. Era foarte mica si subtire, cu o expresie severa, cu ochi negri si dusi in fundul capului. Era foarte timida, lipsita de farmec si feminitate. Educatia ei urmase calea obisnuita in epoca: guvernanta franceza si germana, pensionul Buralat, anturajul social si literar al matusii sale Agripina Sturdza, din Iasi.

In 1844, ea l-a intalnit, s-a indragostit si s-a casatorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertita, impulsiva, care se simtea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertita, cu o multime de inhibitii. Slabele sanse ca acest mariaj sa mearga au fost anulate de la inceput de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmas sotului ei si de faptul ca a pus datoriile fata de mama inaintea celor fata de sot. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-ma, mama, noile sentimente pe care le am fata de sotul meu nu ma vor impiedica sa te iubesc.” Dupa ce s-au casatorit, ei s-au stabilit in modesta casa a parintilor lui Cuza, Ion si Sultana, din Galati.

Desi sotia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii sai copii pe cei doi fii avuti de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenovi: Alexandru Ioan Cuza (1862 – 1889) si Dimitrie Cuza (1865 – 1888) care s-a sinucis.

A impartasit cu stoicism exilul sotului detronat si, dupa moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a pastrat memoria cu o extraordinara devotiune, neingaduind sa se rosteasca un singur cuvant despre slabiciuni pe care le cunostea, le ingaduise si-o spunea cu mandrie – le iertase, ca singura care pe lume putea sa aiba acest drept.”

Infaptuirea unirii

Unirea Principatelor Romane a avut loc la jumatatea secolului al XIX-lea si reprezinta unificarea vechilor state Moldova si Tara Romaneasca. Unirea este strans legata de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza si de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 in Moldova si la 24 ianuarie 1859 in Tara Romaneasca. Totusi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturala si economica intre cele doua tari. Procesul a inceput in 1848, odata cu realizarea uniunii vamale intre Moldova si Tara Romaneasca, in timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodamantul razboiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizarii unirii. Votul popular favorabil unirii in ambele tari, rezultat in urma unor adunari ad-hoc in 1857 a dus la Conventia de la Paris din 1858, o intelegere intre Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formala intre cele doua tari, cu guverne diferite si cu unele institutii comune. La inceputul anului urmator, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei si Tarii Romanesti, aducandu-le intr-o uniune personala. In 1861, cu ajutorul unionistilor din cele doua tari, Cuza a unificat Parlamentul si Guvernul, realizand unirea politica. Dupa inlaturarea sa de la putere in 1866, unirea a fost consolidata prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constitutia adoptata in acel an a denumit noul stat Romania.

Domnia

Domnia lui Cuza Voda a fost caracterizata de o nerabdatoare dorinta de a ajunge din urma Occidentul, dar efortul domnului si al sprijinitorilor sai intampina rezistenta fortelor conservatoare si a inertiilor colective. Mai grav, el sta sub semnul provizoratului, caci domnia lui Cuza este perceputa ca pasagera; tara a vrut un domn strain, l-a acceptat insa pe cel autohton, dar n-a renuntat la vechea doleanta; in asteptarea contextului prielnic, ea ingaduie un provizorat.

Dupa Conventia de la Paris din 1858, marile puteri au lasat guvernul fiecarui principat roman in grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, pana la alegerea domnitorilor. Principala atributie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunari elective. Campania electorala din Moldova a dus la alegerea unei adunari favorabile unirii cu Tara Romaneasca. Unionistii moldoveni au putut impune cu usurinta candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean si la Bucuresti a fost oficial sugerata muntenilor de catre delegatia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunta rezultatul alegerii de la Iasi. In Tara Romaneasca, adunarea electiva a fost dominata de conservatori, care erau insa scindati. Neputandu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfarsit prin a se ralia candidatului Partidei Nationale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Tarii Romanesti. Astfel, romanii au realizat de facto unirea, punand la 24 ianuarie 1859, bazele statului national modern roman. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opozitiei Turciei si a Austriei fata de dubla alegere, astfel ca la 1/13 aprilie 1859 Conferinta de la Paris a puterilor garante dadea recunoasterea oficiala a faptului implinit de la 24 ianuarie 1859.

Conform deciziei Conventiei de la Paris, la 15 mai 1859 este infiintata Comisia Centrala la Focsani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constitutie din istoria moderna a Romaniei si realizarea altor proiecte de unificare legislativa a Principatelor. Proiectul de Constitutie nu a fost aprobat insa de domnitorul Cuza, Comisia Centrala din Focsani fiind desfiintata in februarie 1862.

Reformele lui Cuza

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza si colaboratorul sau cel mai apropiat, Mihail Kogalniceanu (ministru, apoi prim-ministru al Romaniei), initiaza importante reforme interne: secularizarea averilor manastiresti (1863), reforma agrara (1864), reforma invatamantului (1864) s.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Intampinand rezistenta din partea guvernului si a Adunarii Legiuitoare, alcatuite din reprezentanti ai boierimii si ai marii burghezii, precum si a bisericii, in infaptuirea unor reforme, Cuza formeaza, in 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, care realizeaza secularizarea averilor manastiresti (decembrie 1863) si dizolva Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). In acelasi an, Cuza supune aprobarii poporului, prin plebiscit, o noua constitutie si o noua lege electorala, menita sa asigure parlamentului o baza mai larga, si decreteaza (14 august 1864) legea rurala conceputa de Kogalniceanu. In timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil si Codul penal, legea pentru obligativitatea invatamantului primar si au fost infiintate primele universitati din tara, respectiv cea de la Iasi (1860), care azi ii poarta numele, si cea de la Bucuresti (1864). Tot in aceasta perioada a fost organizata si armata nationala.

Secularizarea averilor manastiresti

Legea secularizarii averilor manastiresti a fost data de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietatile si averile anumitor Biserici si manastiri si a le trece in proprietatea statului, pentru „a spori avutia tarii”. Tot in timpul lui Cuza unele manastiri si schituri au fost desfiintate total sau transformate in biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale manastirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenta sociala etc. In fata acestor masuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a facut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la inlaturarea sa din scaun, aceasta stare provocand, mai tarziu, insasi caderea guvernului Kogalniceanu. Legea secularizarii a fost adoptata in 1863 si, pe langa cele enumerate mai sus, poate fi mentionata si confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele manastiri din Sfantul Munte Athos si pe care le-au primit cu mult timp inainte de la alti domnitori (Stefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfantul Munte sa se roage pentru bunastarea domniilor lor. In total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafata agricola si forestiera a Tarii Romanesti si a Moldovei.

Reforma fiscala

Reforma fiscala a fost materializata prin instituirea impozitului personal si a contributiei pentru drumuri, generalizata asupra tuturor barbatilor majori, printr-o noua lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar si alte masuri care au facut ca la sfarsitul anului 1861, in preajma deplinei lor unificari administrativ-politice, Principatele Unite Romane sa fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adaugata, pe plan cultural, „importanta initiativa a guvernului moldovean al lui Mihail Kogalniceanu, care a instituit, in toamna anului 1860, prima universitate a tarii, cea ieseana.”

Reforma agrara

Dezbaterile inversunate care au avut loc in vara anului 1862 in privinta proiectului de reforma agrara propus de conservatori si adoptat de majoritate, dar nesanctionat de domnitor, au dovedit ca maleabilitatea de care dadeau dovada o buna parte dintre conservatori, in privinta adoptarii unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de catre ei a unei reforme agrare in sensul programelor revolutionare de la 1848. De aceea, in anii imediat urmatori unificarii administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrara, ci s-a continuat, pentru o perioada de timp, sa se adopte reforme pe linia organizarii moderne a statului, deoarece acestea nu intampinau opozitia conservatorilor, inca stapani pe majoritatea mandatelor din adunare datorita sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea cailor ferate, constituirea Consiliului superior al instructiunii publice, un regulament de navigatie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Scolii de silvicultura si o serie de masuri premergatoare unei secularizari a averilor manastiresti au reprezentat, in aceasta perioada, concretizarile planului de reforme.

Din momentul in care conducerea guvernului a fost preluata de Mihail Kogalniceanu, aducerea din nou in dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict intre guvern si majoritatea adunarii. A urmat dizolvarea adunarii, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urma a sporit puterea domnitorului Cuza, si totodata a inlaturat monopolul politic al conservatorilor asupra majoritatii in adunare. Sanctiunea poporului prin plebiscit si recunoasterea noii stari de lucruri de catre puterea suzerana si puterile garante au creat posibilitatea decretarii Legii rurale in sensul programului pasoptist, desfiintandu-se relatiile feudale in agricultura si procedandu-se la o improprietarire a taranimii clacase.

Prin Legea rurala din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de tarani au fost improprietarite cu loturi de teren agricol, iar aproape alti 60.000 de sateni au primit locuri de casa si de gradina. Reforma agrara din 1864, a carei aplicare s-a incheiat in linii mari in 1865, a satisfacut in parte dorinta de pamant a taranilor, a desfiintat servitutile si relatiile feudale, dand un impuls insemnat dezvoltarii capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai insemnate evenimente ale istoriei Romaniei din secolul al XIX-lea.

Alte reforme

In timpul guvernului condus de Mihail Kogalniceanu, s-a trecut la etapa hotaratoare a infaptuirii reformelor. Astfel, primul demers facut, intr-o directie in care guvernul stia ca nu avea sa intampine opozitie pe plan intern, a fost acela al secularizarii. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor manastiresti cu 93 de voturi contra 3. Era o masura de insemnatate majora, datorita careia era recuperat peste un sfert din teritoriul national. Apoi au fost elaborate si promulgate Legea contabilitatii, Legea consiliilor judetene, Codul Penal si Legea instructiunii publice, precum si crearea Consiliului de Stat. Tot acum se infiinteaza Scoala Nationala de Arte Frumoase, la Bucuresti, la conducerea careia este desemnat Theodor Aman si este inaugurata, in premiera, o Scoala de Medicina Veterinara.

Analizand suita de evenimente, unele cu caracter realmente revolutionar, se poate spune ca sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar roman modern. Practic, nu exista domeniu de activitate economica, social-politica, culturala, administrativa sau militara din tara, in care Cuza sa nu fi adus imbunatatiri si innoiri organizatorice pe baza noilor cerinte ale epocii moderne.

Abdicarea si exilul

Cuza incepe sa fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au facut cartel cu conservatorii, ca ar intentiona sa instituie un regim personal; acest fapt a slabit pozitiile domnitorului si a animat activitatea monstruoasei coalitii, hotarata sa-l inlature. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragand de partea lor o fractiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca s.a.), si l-au constrans pe domnitor sa abdice in noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit insusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri in privinta factorilor reactionari, ci, intr-un discurs, se arata dispus sa renunte la tron in favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain). A fost instituita o locotenenta domneasca alcatuita din Lascar Catargiu, Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul si Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiana, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenentei domnesti a luat sfarsit abia dupa ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat sa devina principe al Romaniei, la 10 mai 1866.

Aceasta abdicare silita putea avea consecinte grave pentru Romania, pentru ca:

  1. Dupa inlaturarea lui Cuza, satele au fost inspaimantate ca reforma agrara nu va mai avea loc;
  2. La 3 aprilie 1866 la Iasi o demonstratie a Miscarii Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Tara Romaneasca;
  3. Poarta Otomana a mobilizat armata la Dunare pentru a interveni in Romania, unirea fiind recunoscuta doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vietii sale si-a petrecut-o in exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena si Wiesbaden. A fost inmormantat initial la Biserica Domneasca de langa Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorintei sale, iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iasi.

Masoni Romani

Comentariile sunt dezactivate.